au obosit şi apele de veşnic curs la vale
şi munţii de cãţãrat pe povârnişuri
ce sã mai zic de ghemul meu de zile
ce stã de o viaţã cu sufletul la rând
pentru raţia lui de moarte mai uşoarã
Doamne
acum şi luna pare un paianjen rãbdãtor
şi-a prins în plasã stele pentru un strop de întuneric
şi numai în promisiunile Tale
cu viteza luminii o razã se va cãţãra
ca o iederã în pomul cu roade al dimineţii
altfel cum aş mai putea auzi drumarii sângelui
reparându-mi cu un ciocan pneumatic
noua spãrturã a venei dar
oricum eu nu pe acolo voi zbura
ci cufundat în ecrane
dupã ce-mi voi vedea la prime time news
urmele trãirii scrijelite pe scoarţa arborelui genealogic
acum mai trebuie doar sã urc într-un decembrie
în care toatã lumea va trage de zilele libere
ca de zgârciurile unui animal
crescut un an cu o rãbdare ritualicã
