te-aş invita în castelul palmei drepte dar
nici o îmbrãţişare nu i-a mai fãcut focul
şi acum este atât de frig încât
de mult nu l-a mai locuit vreo ţipenie cu suflet
nici o anatomie nu i-a mai pãşit pragul
nici mãcar o falangã cu inimã
nici o atingere nici o mângâiere
şemineul arãtãtorului a uitat drumul poveştilor
al flãcãrilor ţopãind pe limba cântatã a focului
nici inelarul n-a mai ascultat şoapta verighetei
acum în locul ei parcã ar fi cercul polar
care îl ceartã mereu cu viscole
cel mare e plecat de mult şi ţine de toarta vieţii
vreo canã mai dolofanã la suflet
îl tot aştept sã se întoarcã precum fiul rãtãcitor
ce sã mai zic de cel mijlociu
toatã viaţa a fost ca un corn timid de melc
mereu în retragere şi acum cred
cã stã ascuns în sinele sãu unde cotrobãie
dupã vreun cromozom al curajului
iar cel mic încã mai copilãreşte bãlãcindu-se
prin lacul unei unghii mai adânci şi uite
în sala de bal a creaţiei
mai danseazã o singurã poezie nebunã
dupã o muzicã uitatã sub osul temporal al unei rime
şi chiar în pod n-au mai poposit porumbei voiajori
sã-mi povesteascã cum se vãd de acolo de sus
drumurile cu liniile vieţii norocului speranţei
şi atunci ce pot eu sã mai spun draga mea decât
