La portile tacerii se rasadesc cuvinte
Ca lame ascutite, mai grele, mai marunte,
Cu incercarea muta de a se-nregistra
In grupul anonim, ce a visa nu vrea,
Deschideti poarta, lasati sa se strecoare
Prin irisuri sticloase a lor imbratisare.
Pierdut si fara vlaga e cel ce nu gaseste
In drumul printre umbre cararea ce iubeste
Din alb si negru, din vise si penumbre,
Din griuri si ametitoare dureri fara culoare,
Deschideti calea, nu vrem sevraj sperantei
De-i anonima spaima, ramana doar instantei,
De e prezentul sumbru, de e trecutul sters,
Noi stim ca toate-aceste sunt numai un progres,
De-i totul o parere sau numai decadere
Purtam cu totii vina nepunerii in vrere.
Avem numai o sansa, speranta sa gasim,
S-o scoatem din grupul anonim,
Sa o starnim cu simturile toate
Pornite din ganduri, cuvinte si din fapte
Si printre versuri, incet, sa o zidim.
Numai astfel clementa, poate, candva, primim
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Poetul trebuie sã fie sincer, cu sine şi cu ceilalţi. Astfel am intrat pe tãrâmul duritãţii!
Interesantã, chiar foarte frumoasã pe alocuri cu versuri ca: *De e prezentul sumbru, de e trecutul şters,/ Noi ştim cã toate acestea sunt numai un progres* În anumite locuri pare forţatã rima şi un amalgam de vers alb şi rimã este destul de greu de urmãrit, dar metaforele în mare parte par clare şi explicite. Într-adevãr, un îndemn destul de radical spre un univers poetic, mai ales balansând teoretic valoarea speranţei cu cea a poeziei. Deconstruire a Ars Poetica?
