Desfrunzirea începe acolo unde se epuizeazã respiraţiile
Am ales sã mã-nfãşor în culorile toamnei
Le-am adunat aşa cum au venit
Agile pãsãri de pradã:
Primul zâmbet,
Primul pas,
Primul cuvânt,
Câtã vreme existã poeţi, spuneai,
Desfrunzirea nu se va sfârşi niciodatã!
(Insistai sã mã convingi,
Iubirea de sine doare, spuneai.
Nu ai auzit ultima ta frunzã cum a oftat! şi ai plecat)
Prima sãrutare,
Primul scâncet,
Prima toamnã,
Ultima toamnã...
M-am oprit la ultima toamnã pe care ai îmbrãţişat-o
Ploua
(Ploile anotimpului de bronz ar fi calde
Dacã limbile clopotelor nu ar fi ancorate în moarte)
Câtã vreme existã poeţi, spuneai,
Desfrunzirea nu se va sfârşi niciodatã!
În ziua aceea a plouat pentru toate toamnele viitoare
Prima negare,
Prima tãcere,
Prima uitare...
Mã desfrunzesc, constat, privind cum se scurge ruginiul din mine
Dau la schimb respiraţii pentru emoţii pe care nu le-am trãit
O convertire a culorii în rime
(Ar trebui sã mã vezi, cochetez cu versuri hulpave, haine)
Sã râd?
(Timpul prezent ar deveni mai uşor de mutat
În combinaţiile limbii materne)
Sã plâng? (Îngrop norii în palme şi focul în şoapte, visul în rime
O ecuaţie pentru respiraţiile contorizabile ale toamnelor)
Câtã vreme existã poeţi, va continua dialogul însingurat
Desfrunzirea nu se va sfârşi niciodatã,
