â€ţStaţi aşa afundaţi într-un cufãr
cu lanţuri şi drugi de fier
ferecaţi cu tot atâtea poveri
pe fundul oceanului propriu
v-aţi aşezat, însinguraţi
În loc sã vã aruncaţi mãnuşile, ca pe timpuri, sã vã duelaţi, şi dupã, sã vã adunaţi împreunã trupurile sfârtecateâ€
Îmi spunea mai ieri o comoarã de fatã,
prietenã la cataramã cu zilele mele frumoase în timp ce*şi pregãtea cafeau de dimineaţã
, si-mi mai spunea, vãzând cã tac
â€ţse joacã ziua de mâine prin mine şi mã bucur de invazia ei
ca de a unui câine care se tolãneşte la picioarele meleâ€
Şi în timp ce vorbea eu mã gândeam la cucuvele
Nebunele, cum de gãseau numai noaptea chemãri, sã fi cântat
În toiul zilei aş fi fost ca ele, cu sprâncenele afarisite de bucurie
Dar nu, ele noaptea aveau de iubit, de strunit
de ademenit, de şuşotit, ca o femeie pierdutã aşteptând la uşa hanului
Un fel de redutã cu zâmbetul roşu aprins, dintr-o bãtãlie pierdutã
â€ţVãd cã te-am plictisit,
Sã laşi uşa deschisã sã pot intra,
Nu pot purta cu mine toate cheile lacãtelor tale†mi-a spus ostenitã de aşteptare
Şi a plecat
Eu am rãmas cu aceeaşi mirare
ce mi-aţi fãcut cucuvelelor, ce mi-ai fãcut?
