Floarea-cadavru
dispare din Indonezia, dar
se reface aici, unde
cactuşii nu mai înfloresc decât noaptea
ascunzându-şi durerea
aici, unde
lumina e râncedã şi
cuvintele tac, sângerând
festin pentru vulturi pleşuvi
şi aerul, din ce în ce mai agresiv
miroase acru
aici, unde
tâmpla timpului zvâcneşte agonic şi
şerpi rãsar pe ramuri fãrã frunze.
Într-o poianã prin care
nu mai trece nimeni
Dumnezeu mai azvârle un buchet de flori proaspete
în fereastra fãrã geam a vreunei şuri
roşii, galbene, albastre
-steag unei ţãri în curs de dizolvare-
câte un mac, o margaretã, încã neatinse de pârjol
îsi înalţã roş-albul cãtre cer
încãpãţânându-se sã existe.
Din când în când, trece agale un bãrbat,
rãmãşiţã dintr-un alt univers
care îşi scoate pãlãria
în faţa librãriilor
sperând cã-ntre coperţi sunt pagini scrise
sau o femeie înclinã uşor din cap
cu zâmbet de Monalisã reînviatã
aici, unde
fântânile sunt ferecate cu lacãt,
sã nu se fure muşchiul de pe ziduri.
Dumnezeule,
refugiat într-o şurã cu fereastra fãrã geam
mai ai vreo floare pentru noi?
