Când ultimul cuvânt s-a aşternut tãcut
ultima strofã a unui poem nescris
grãieşte tãcut amintirea unui cer albastru
şi marea ce uşor ne-a legãnat pustietatea .
Ziua de azi pe-o notã divinã din amurg
îşi cântã neauzit amintirea ce-o petrece .
Trãirile nãscute din zilele ce-au fost
culoare dau în tãcere cuvintelor mute .
Ziua de mâine îşi plânge pe la porţile tãcerii
amintirile de ieri ce nu mai pot zbura
sub cerul albastru leganate de vânt
cãzând uşor pe o foaie într-un tãcut cuvânt .
Destinul existenţei crud a-nsemat zarea .
Codrul ce pazã amintirii mi-a stat
mã-ntreabã tãcut îngândurat : Mã vei mai iubii iar ?
ne vom mai vedea undeva sã râdem sub cerul albastru ?
Privind tãcutã la pomii ce trişti par în searã
de un trecut pierdut tãcut îmi povestesc .
Sub aripa soarelui ce cuminte se duce la culcare
mã zbat în tãcerea cuvintelor ce suspinã .
Ascunzându-mã azi în amintirea de ieri
hoinar pornesc printre cuvinte tãcând .
Privind la poze şi rãtãcind prin trecut
simt greutatea unui cuvânt mut ce suspinã .
Amurgul blând amintirea de ieri pãzind
sub greutatea condeiului povestea o scrie
cu vorba vântului rãtãcitor haihui
ca mai apoi sã rãsarã tãcut prin îngeri .
Când ultimul cuvânt s-a aşternut tãcut
ziua de azi poemul a scris pe-o notã divinã din amurg .
Ziua de mâine plângând pe la porţile tãcerii
cu destinul existenţei a-nsemnat zarea .
Privind tãcutã la pomii ce trişti par în searã
şi-ascunzându-mã azi în amintirea de ieri
amurgul blând amintirea de ieri pãzind
mã cufundã în taina ultimului cuvânt tãcut .
