Sã taci, toamnã, când paşii-mi foşnesc!
Sã taci şi s-asculţi cum încet povestesc:
Demult, câţiva tei surâdeau visãtori.
Credeau cã parfumul e veşnic în flori,
Credeau cã iubirea-i senin şi luminã,
Cã zori dupã noapte mereu o sã vinã.
Sã taci, foşnet, când paşii se-opresc!
Sã taci când spre ieri ochii mei se mijesc:
Demult, douã mâini s-atingeau printre tei.
Credeau cã fac punte spre visul din ei,
Credeau cã parfumul e dulce şi cald,
Cã viaţa-i mãtase lucind dintr-un fald.
Sã taci, varã, când vrei sã mai vii!
Sã taci! Şi-amintirea departe s-o ţii.
Demult, teii tãi mai vibrau la luminã
Credeau în minuni, în magie divinã,
Credeau cã în mâini e-un destin rãtãcit,
Cã flori din mãtase l-au smuls, regãsit.
Dar nu e! Sã taci, cãci atâta mai poţi
Tu, suflet ce ştii cã nimic azi din sorţi
Nu poţi sã re-nvii. Decât poate-un vis
Şi-o umbrã de tei pe un cer alb, deschis.
