Ce frenezie de neuitat trãiesc şi clipesc şi nu dispare şi ce ciudat.
Ce ciudat cã e aşa paradoxal şi aşa de zbuciumat.
Ce conteazã ce simt când nu gândesc?
Ce conteazã cã aud când nu ascult?
Şi de ce e totul limitat şi se repetã la nesfârşit
precum o roatã în flãcãri care traverseazã un ocean.
Tu de ce nu eşti aici şi totuşi eşti aici, dar nu te simt.
Eu de ce nu plec şi totuşi nu stau, dar mã mint.
Ea de ce existã şi trãieşte în coşmar?
El de ce nu vine şi e idilic în contrar?
Şi cum de existã atâta geometrie când se formeaza doar paralele
precum un matematician care l-a descoperit pe Picasso.
Eu de ce sunt aşa un plumb, când vreau sã fiu grafen.
Eu am înconjurat acest mister de multe ori cu aţã roşie, am fãcut un desen.
Şi cu toate astea am schiţat o proiecţie, e un delict?
Am încercat sã zgudui forţele naturii, ce infect?
Cum de nu mã opresc şi gãsesc energie sã supravieţuiesc
precum un om în deşert care a gãsit apã în halucinaţii.
Tu, dar tu te priveşti în ogindã şi nu vezi în profunzime.
Tu ai ales o perspectivã intr-o altã marime.
Şi cu toate astea tu de ce alegi sã trãiesc intr-o reverie continuã şi bolnavã?
Atâta simfonie şi calmante ca sã trãieşti în zarvã?
Şi cu toate astea alegi cãminul şi bunãstarea şi nu te gândeşti la pionii
cãzuţi pe frontul de luptã care e de fapt scena ta de teatru.
Tu de ce renunţi, iar eu lupt deşi tu ai început acest dans.
Simt cã fac cercuri într-o sferã şi parcã totul prinde sens.
Eu mã învârt, dar tu stai pe loc, ai ajuns la limitã?
Şi cu toate astea, eu aleg cum se teminã?
Şi uite aşa îmi dau seama cã dansul tãu e un simplu truc şi mã desprind
şi nu o sã mai dansez în cifre, nici cu tine.
