Einstein spunea cã: « Daca vrei sã duci o viaţã fericitã, ancoreaz-o de un scop, nu de oameni sau obiecte. » E adevãrat cã de la oameni avem de obicei, aşteptãri pentru cã-i iubim. Urmeazã, dacã nu ne cântã în strunã, dezamãgirea şi cicã doare. Uneori un cuvânt poate avea o mie de sensuri. Fiecare reprezentare devine întodeauna subiectivã. Alteori dragostea-i mereu amarã. Egreu sã spui cã ceva a fost bun sau rãu. Ne ascundem sub mãşti. Sã fie cât mai multe, sã nu ne ghicim ! Ne camuflãm, ne rotim şi ne rãsucim pânã de-a binelea ne rãtãcim. La naiba! Unde suntem ? Mã tot uit în pãrul meu şi la ridul de pe frunte. Nu mai zic de greutate şi de pielea de mâini. Unde-s oamenii lângã care am crescut ? Şi totuşi cât de simplã-i calea de pe drum: imagineazã-ţi în fiecare clipã cã viaţa nu înseamnã nimic pe pãmânt. Azi, mâine, poimâine şi peste o mie de ani e fix zero. Mereu, mereu, mereu e ultima clipã. Nu existã viitor. “Obiectele†încep sã-ţi ajungã. Aşteptãrile dispar. Laşi de la tine sã curgã iubirea ca un izvor. N-ai ce sã primeşti. Eşti doar tu, o entitate care exişti doar pentru tine. Treci mai uşor cu vederea tot ce doare. Trãind de azi pe mâine, orice dramã-i mai uşoarã!
