Între douã pomeni electorale şi o coadã la moaşte mã îmbãt cu durerea ţãranilor care stãteau la coadã sã apuce o pâine în grânarul Europei. Nu am uitat trenul foamei. Nici nu ştiu dacã meritã sã mã trezesc din amorţeala trupului. Umblu anesteziat pe strãzile niciodatã terminate. Încerc sã nu vãd cum mã furã. Mã amãgesc cã într-o zi vor plãti în faţa Domnului, cã poate undeva cândva existã şi un strop de dreptate. Mã îmbãt cu speranţe din acestea de om. Dau un acatist. Plãtesc din buzunarul meu peticit luxul celor care ştiu sã profite de naivitatea mea. Cred în poduri de flori. Cred în puterea rugãciunii. Cred în lumea cealaltã pentru cã oricum în lumea asta nu e loc de fericire. Şi pentru ce sã mai votez aici? Cu cine,doamne iartã-mã, sã mai votez? Cui sã-i mai dau dreptul sã mã jecmãneascã sub oblãduirea imunitãţii?
Sunt cetãţeanul turmentat al unei ţãri disperate. Sunt veşnicul aburit care niciodatã nu va şti dacã votul lui conteazã.
Mãcar sã-l dau pe o bere şi un mic. Oferã cineva mai mult? Hâc!
