incizia ochiului tãu
e asemeni diamantului din mâna
bãtrânului tãietor de geamuri
necruţãtoare
lasã în sticlã o dârã albã
ca un ţipãt speriat de pasãre
dacã ai apãsa pe capete
m-aş desface în douã
precum un sâmbure
în douã jumãtãţi imperfecte
şi inegale
cu sufletul înspãimântat într-o parte
cu mintea rãvãşitã
fâlfâind din aripi
în partea cealaltã
şi n-aş mai fi eu în niciuna
nu te-aş mai recunoaşte
în retortele ochilor tãi
printre atâtea amestecuri de substanţe amorfe
clocoteşte aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ţi-a rãmas decât sã mã torni în matricele de argilã
ale gândului
sub formã de lacrimã
sã mã atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor
departe de ascuţişul tãios al privirii…
