Omul, un bãrbat trecut de cincizeci de ani, cu o fizionomie comunã, îmbrãcat modest, suferind, probabil, de Parkinson, dupã tremurul membrelor şi al capului, se opri lângã maşina mea cu mâna întinsã în timp ce coboram.
- Bunule domn, îmi zise piţigãiat, fie-vã milã de un suflet amãrât şi daţi-mi şi mie ceva!
Mã uit în ochii lui cu o strângere de inimã.
- Ce sã-ţi dau, omule?
- Ce vã lasã inima, bunule domn!
- Dacã vrei bani, îi rãspund, n-am. Eu plãtesc cu cardul!
- Poate aveţi ceva mãrunţiş, domnule ! Cât de cât !
Mã caut prin buzunare disperat, dar nu gãsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
- Dumnezeu sã-ţi dea sãnãtate, bunule domn, dar dã-mi şi ceva cu care s-o mãnânc! Cât de cât!
Deschid prortbagajul unde am pus cumpãrãturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.
- Sper cã nu-l vrei tot?
- Nu, domnule, se bucurã el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai un sfert de baton şi încerc sã închid portbagajul, dar ochii omului mã opresc.
- Vrei şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am nişte pastramã, nişte ouã, lapte, cafea, zahãr, roşii, banane, dacã pofteşti!
Omul îşi lasã privirea în jos.
- Aş pofti, domnule! Cât de cât!
Îi dau toate sacoşele, urc în maşinã şi mã întorc acasã vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
- Nu credeam sã te vãd vreodatã fãcînd cumpãrãturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic din umeri destul de încurcat.
- Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!
|
