m-am acoperit cu o bucatã de noapte
dupã ce am vãzut ziua înjunghiatã
drept în inimã
sângele ei murdãrindu-mi fereastra
de la sufragerie
prin care îmbrãţişez infinitul
ca pe-o femeie
cearşafurile albe
de la marginea patului
rãmase dupã plecarea îmbufnatã a iernii
covoarele cu figuri geometrice
paharele de cristal din sticlã de Bohemia
şi Murano
şampania din mijlocul mesei
nedesfãcutã
Doamne
şi tu eşti înãclãitã în sângele acesta
roşu închis
al asfinţitului
cum dormi
pari desfãcutã în douã
ca o tulpinã de mesteacãn
lovitã de fulger
într-un târziu
îmi trag noaptea peste cap
şi mã trezesc aruncat
nu ştiu cum
în spatele ochiului
într-un mixaj halucinant al raţiunii
în care
pânã la urmã
mã-nãrui…
