Bãtrânul pictor nu-şi luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul şi negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce sã faci cu albul, cu roşul, cu alte nuanţe calde, descãlecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar cã nu avea ce face cu ele,
numai cã acel neobişnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaserã foc trandafirii şi cãzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-şi mai culeseserã strugurii,
aşteptând bruma,
se scurtaserã zilele, ce-i drept,
dar natura nu-şi închisese de tot fereastrele vieţii,
cum sã reprezinţi toate acestea lucruri fãrã roşu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai uşor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roşu însã nu exista nicio soluţie,
iar ca sã se întoarcã acasa dupã ce bãtuse atâta drum
cu şevaletul în spate, nici vorbã,
şi-ar fi pierdut tot fiorul inspiraţiei,
nu,
mai bine îşi cresta braţul stâng pânã ţâşnea sângele
(citise undeva cã şamanii îşi scriau letopiseţele în acest fel sumbru!)
şi-şi crestã braţul stâng,
apoi îşi înmuie pensula în propriu-i sânge,
adãugând nuanţele de roşu aprins trandafirilor înfloriţi,
strugurilor roşii,
merelor uitate pe ramuri
gaiţelor şi piţigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre searã tabloul începuse sã semene a toamnã
doar cã bãtrânul pictor pãlise la faţã şi i se înmuiaseã picioarele,
ultima imagine care-i rãmãsese întipãritã pe retinã
era cea a unui fluture în care se adunaserã toate culorile din lume
aşezându-se graţios pe o frezie....
|
