Încã mai simt umezeala londonezã în oase,
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a rãmas undeva în urmã
cu miriapodele şi coleoperele lui dizgraţioase
mişunând peste tot,
cu miliardele lui de melci mucilaginoşi, pãianjeni vampiri şi larve,
încã mai cred cã bãtrânul Albion seamãnã tot mai mult cu o mlaştinã,
nicãieri n-am vãzut mai multe cãrãmizi şi blocuri de piatrã
disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,
trase la indigo,
în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte şi apã
( din care doar crocodilii lipsesc!),
în megalitice catedrale, fãrã cruci sau icoane…
Prima senzaţie este de prãbuşire în timp,
în Ev Mediu,
printre inşi zgrunţuroşi, încremeniţi în tipare,
cei mai mulţi ridicã din umeri când îi întrebi de Shakespeare,
unii scriu cu mâna stângã, de-a-ndãrãtelea,
alţii beau wischy şi-ţi povestesc despre strãmoşi lor cuceritori,
(despre cum aceştia deveniserã stãpâni de sclavi în Indii!),
pe M1 se opreşte circulaţia jumãtate de zi sã treacã o raţã
urmatã de douãsprezece rãţuşti crãcãnate,
la naiba, aici totu-i pe dos, se trãieşte mecanic, prin repetiţie,
maşinile au volanul pe dreapta şi circulã pe dreapta,
mâncarea are gust de pãmânt putred şi peşte
chiriile sunt mari
cuvântul cel mai des folosit este â€abuzâ€,
care are o mie de înţelesuri,
dacã aş putea da timpul cu jumãtate de secol înapoi
eu înc-aş mai crede cã noi, românii, nu avem niciun motiv sã ne plângem!
|
