Dinafarã toate casele par la fel,
aceleaşi ferestre cu vedere spre stradã,
aceleaşi uşi mohorâte din lemn,
aceleaşi culori pe faţade şi ziduri,
abia dupã ce intri descoperi cã te-ai înşelat,
casa ta, de exemplu, avea suflet,
luase o mare parte din sufletul tãu
şi-l împrãştiase în lucruri,
pânã atunci nu observasem cã primãvara
înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,
salcâmii,
cã sute de rândunele îşi fãceau cuibul sub streşina casei tale
prima oarã auzisem acolo cântecul mierlei
al cucului,
arareori mi-a fost dat sã aud atâtea pãsãri cântând la un loc,
atâţia porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,
parcã şi lumina se desfãcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tãu fermecat,
nu-ţi mai venea sã pleci,
nimic nu se asemãna cu dorinţa de a trãi şi de-a muri acolo,
întotdeauna plecarea era o tristeţe fãrã de margini,
cum sã mai trãieşti în Sahara existenţei tale cu sufletul înghesuit în inimã,
incapabil sã se dãruie,
rãspândind în juru-i doar otrava letalã a zilelor
şi gustul amar al nopţilor, mã întrebam din pragul casei tale cu suflet,
privind înspre â€cuibul meu de vulturâ€, sfâşiat de singurãtate , de la etajul cincisprezece,
ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...
