Mi-a trebuit o viaţã sã înţeleg suferinţa unei pãsãri
cu aripile frânte,
crezusem cã era o suferinţã ca toate altele,
nimeni nu moare suferind din prea multã dragoste
sau din prea puţinã,
dimpotrivã,
suferinţa te întãreşte,
o pasãre însã nu se poate împãca uşor cu ideea
cã a pierdut cerul,
când te-ai desprins fie şi o singurã clipã din îmbrãţişarea Pãmântului
nu mai ai de ales,
din clipa aceea aparţii Cosmosului,
fãrã aripi o pãsãre moare de inimã rea
într-un ultim şi cutremurãtor cântec,
Simfonia întâia pentru vioarã şi inimã a Cerului,
pe care o ascultãm cu toţii, dar nu o înţelegem,
este, de fapt, un Marş triumfal al pãsãrilor cu aripile frânte,
precedat de aceeaşi Uverturã tragicã în re minor
nesemnatã de nimeni...
