n-am niciun chef sã mã întorc acasã
nici nu mai ştiu dacã este casa mea,
de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele
sufletului
vin tot mai rar,
nu m-am risipit niciodatã în atâta albastru
de cer
printre atâtea pãsãri nocturne
şi pereţi translucizi
penetraţi doar de linişte,
s-a întâmplat acum,
mereu mi-a fost teamã de clipa aceasta,
uneori mã-ntrebam ce s-ar întâmpla
dacã s-ar prãbuşi Soarele,
luna,
stelele,
peste noi,
nu credeam cã existã ceva mai rãu decât Apocalipsa,
a trebuit sã pleci tu ca sã înţeleg cã sunt lucruri şi mai rele
într-un suflet de om,
în mintea acestuia,
de care stã agãţat tot Universul,
dar a fost prea târziu,
nu te-am mai regãsit în oglinda luminoasã a amintirii,
în locul meu apãruse o iederã
înverzând un zid igrasios al disperãrii,
cineva dinãuntru îmi striga:
â€ţ sparge oglinda
poate mai gãseşti ceva printre cioburi!â€
