nu mai am dureri sã-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mã ştiu
acum ascult cum mã învãluie nemãrginirea
şi cum îmi strecurã în suflet tot nisipul din pustiu
stãpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-şi-aruncã-n zile tulburi lestul
lãsându-mã în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea şi în cealaltã, restul
fãrã dureri nu-mi pot cuprinde viaţa-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentã,
rãmân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodatã vreo tangentã
cu ochi albaştri, cum mi-i a mea dorinţã,
( m-aş mulţumi chiar şi cu nişie ochi cãprui!),
când eşti atât de mic, un punct de referinţã,
sfârşeşti precum Hamlet, a fi a nimãnui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus şi tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentã spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortã şi, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, aceastã buclã magicã, cursivã,
care existã-n tot ce ne-nconjoarã
un cerc este aceasta lume, destul de tristã şi repetitivã,
un cerc e viaţa, moartea, totul, indiferent de scarã
