firava flacãrã gãlbuie arde-n cadelã vioi, ca fânul,
ai zice cã Mãicuţa Domnului e vie,
cã pruncul suge laptele ceresc şi muşcã sânul,
în timp ce îngerii foşnesc în juru-i ca nişte fulgi de pãpãdie.
privesc tavanul tremurând într-o nuanţã galben-albãstruie,
ai zice cã Maria mea pierdutã printre vise-i sfântã,
nu are niciun Crist la sânu-i mic şi ferm ca o gutuie,
nici sfinţi, alãturi, pe clavirul care nu mai cântã.
umbre prelungi sluţesc pereţii negrii ai speluncii
pulsând într-o tãcere misticã, sarcedotalã,
ai zice cã toţi diavolii se dau pe tobogan ca pruncii,
iar casa mea a cãpãtat dimensiuni de catedralã.
într-un tãrziu firava flacãrã se stinge ostenitã
şi noaptea-şi pune pãrul negru ciufulit pe moaţe,
Maria mea scânceşte-n somn ca o femeie-ndrãgostitã
visând, pe jumãtate treazã, cum o iau în braţe.
