Hemingway se înreabã retoric şi-acum
â€ţpentru cine bat clopotele!â€
ne întrebãm şi noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înţeles însã niciodatã de ce scatii
îşi iau speriaţi zborul din turla bisericii
.
şi de ce aerul plesneşte ca o bucatã de sticlã
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
rãspunsul e ca un sloi de gheaţã
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactã a morţii
dar asta ne amintesc clopotele
şi-oricât de puternici am fi
nu putem sã ne astupãm cu toţii urechile
sã ne ferecãm sufletele
ca sã oprim ecoul lugubru al bronzului
.
şi-atunci ne zãvorâm în noi înşine
printre spaimele noastre ancestrale
pãstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bãrbaţilor morţi
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minţii
ne împresoarã vânãtorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortã a morţii
ne ajunge din urmã blestemul sângelui
ţipetele disperate a celor rãmaşi fãrã inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlãstare ale umanitãţii
ridicãm din umeri într-un simulacru de pãrere de rãu
.
un moment de reculegere
