nu am întrebat pe nimeni atunci
de ce toţi bãrbaţii îmbrãcaţi în fracuri
erau singuri
în oraşul acela cu lumini roşii şi femei languroase
la geamuri
.
şi eu eram singur
în costumul meu bleumarin
cumpãrat de la RoB Square Sainte-Croix de la Bretonnerie
75004 Paris
.
mã plimbam pe o stradã îngustã
poate chiar pe Chateau Rouge sau Barbes
nu mai ştiu
ce fericire e sã nu te cunoascã nimeni
.
sã aluneci ca un fulg de zãpadã prin o mie de ochi
s-auzi aceleşi murmur â€allez viensâ€
din o mie de guri
apoi sã te topeşti într-o mie de palme
mirosind a Chanel Gabrielle
.
un iz puternic de sãpun â€Tesori d`orienteâ€
pluteşte în aer
nu mai e cale de întoarcere
îmi mai aprind o ţigarã Gauloises sau Gitanes
fãrã filtru
de care fumase cândva Jean-Paul Sartre
Camus şi Gainsbourg
şi-mi fac curaj
â€ce qui doit arriver, arriveraâ€
.
cum sã-mi fi dat seama încã de-atunci
cã Notre-Dame e pe moarte
.
acum
dupã noaptea aceasta de vis
nu-mi mai rãmâne decât sã mã arunc din Pont Garigliano
în Sena
sau sã mã-mpuşc în cap
în Place de la Concorde…
