decorul
un graffiti întins pe un perete întreg
reprezintã o pânzã uriaşã de pãianjen
piesa de teatru nu are nume
nici text
actriţa
o femeie în vârstã
ridatã ca o stafidã uitatã la Soare
îmbrãcatã strident
improvizeazã liber
precum se-ntâmpla odinioarã în teatru antic
un fel de commedia dell`arte
de prost gust
.
sunt singurul spectator care asist la spectacol
din primul rând
îngreţoşat pânã la lacrimi
.
dar aplaud
.
lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi peste umbra femeii
şi-aceasta peste pânza cleioasã de pãianjen de pe perete
din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscã
femeia stafidã
Vãduva neagrã la ananghie
desprinsã parcã dintr-o piesã de teatru absurd
.
simt tot spectrul cromatic în şira spinãrii
e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre
transformate-n pãianjeni
sau sã fug printre rânduri cu oasele
în pantofi
sunt prins în propriu-mi coşmar al minţii
.
tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlã
proiectoarele scuipã lumini colorate nãucitor
peste ei
ţânţarii îşi înfig trompele în inima mea
deja sfârtecatã de pãsãri
lãsatã undeva la intrare
cu telefonul mobil şi pachetul de Kent
.
Femeia muscã nu se mai zbate între firele pânzei
nu mai are scãpare de-acum
îşi ia capul de pe umeri în mâini
surâde spre public
(adicã spre mine!)
şi declamã melodramatic:
â€Dã-ţi singur replica shakesperianã, sãrmane Yorick!â€â€¦
