Umblu cu un cuţit înfipt în inimã pe strãzi
în urma mea sângele lasã o dârã spãlãcitã de roz-maroniu
exat în nuanţa apusului care mã învãluie
cumva apa de ploaie şi sângele meu se amestecã
într-un cenuşiu tulbure
aud zgomotul rginit al vieţii bolborosind în rigole
curgând ireversibil
din ce în ce mai încet îmi mişc tarsienele şi metatarsinele
în timp ce o bufniţã sinistrã mi se-aşeazã pe umãr
ţipãtul ei ca o sârmã ghimpatã rãsucitã împrejurul creierului
(uhu, uhu, uhu!)
mã cutremurã
ridic ochii spre cerul nopţii fãrã contur
agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri
înjunghiat de fulgere
şi te vãd
în sfârşit
cum te apropii cãlare pe un cal alb
şi-mi smulgi cuţitul din inimã…
