ne întrepãrtundem vieţile tixiiţi în cutii de chibrituri
în acele abominabile blocuri ceauşiste
moştenite din tatã în fiu
şi devenim încet-încet nişte oameni din plastilinã
modelaţi dupã zgomote
un fel de comis- voiajori antropofili
gen Gregor Samsa
gravitând perpetuu între un creier bolnav
şi o inimã devastatã de temeri
într-o lume-a lui Kafka
în care te poţi trezi dimineaţa din om
într-un gândac negru de bucãtãrie
pe femurul manichiuristei de la parter
ea însãşi o femeie gândac
care plimbã în fiecare dimineaţã un câine lup
şi-un iepure
( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)
corpul femei cu boua de blanã
atârnat de perete
este ultima amintire despre trecut
de pe vremea când încã mai eram nişte oameni
în nişte cutii de chibrituri…
