Cum sã cobor din mine, tatã?
Cum sã sparg ceasul fragilor ?
Cum sã arunc peste zidul cetãţii în care locuiesc,
bucãţi de amurg, boabe de verde descântat,
sau resturi de aripi crude ?
Cum sã pot sã prefac lumânãrile-n torţe ?
Cum sã fiu zidarul speranţelor mele, tatã?
Cum sã mã vremuiesc prin uitare
ca un ceas fãrã coaja orelor la vedere ?
Cum sã mã ridic dintre aceşti bãrbaţi
ce trosnesc la-ncheieturile gândurilor mele
Sã-l aleg pe cel care sã îţi semene ţie?
Între douã bãtãi de inimã,
respir lumina cu fricã de Dumnezeu.
Deschid uşa lacrimilor cu teamã şi încrâncenare
şi calc pe cer ca pe-un rãzor de iubiri furate .
Cum sã mã desfac din faşa cuvintelor, tatã
şi sã-mi fiu ţipãt şi poartã şi pasãre
întorcãndu-mã în vizuina inimii mereu fãrã tine ?
Mã dor tãlpile de rãnile ierbii, bunucule
Şi sub felia asprã a neputinţei mã lepãd
De primãveri şi veri, de toamne şi zãpezi
De toate cioburile oglinzilor sparte
în fiecare dimineaţã când mã privesc :
Nu-s eu, nu eşti tu, nu mai suntem niciunul
Unul fãrã altul suntem numai dor
