Privesc florile
mãrginite de vaza ochiului tãu verde
atins de ger.
Ş-aud şoapta lor decoloratã
Glãsuind despre bãtaia inimii tale.
Cãci ştii tu
Dumnezeu când ţi-a creat sufletul perche
A renunţat la o parte din a Sa nemurire.
Floarea aceea a cãrei forme
a dat chip imaginaţiei tale
şi din a cãrei frumuseţe
ţi-ai fãcut oglindã vie,
Şi pe care ai abandonat-o
în ariditate,
A fãcut cã ceasul vieţii tale
sã-şi numere secundele-napoi
Aşa cum fotosinteza tristeţii
a-nchis nemãrginirea-i într-un cactus.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
ANGEL si DORIAN va multumesc de frumoasele aprecieri !
cu darag si prietenie.
