Abia ce ajunsese la cumnata ei, care suferea de tuberculozã şi stãtea cu tubul de oxigen lângã pat, cã Emiliei îi sunã telefonul.
Politicoasã, Dorina o lãsã în hol singurã pentru a putea vorbi nestingheritã şi intrã în dormitor.
- Alo! Bunã! Nu, nu sunt acasã. Ei, unde? În oraş! Cum? La o cumnatã! Poftim? Te sun când plec de la ea, cã stã la zece minute de piaţã.
Se îndreptã spre camera Dorinei şi dându-i bananele aduse, îi zise vãdit nervoasã:
- Nu te supãra, Dorino, dar trebuie sã plec!
Cumnata ei, care între timp se aşezase în pat şi se acoperise cu o pãturã, zise cu regret:
- Bine, dar abia ai ajuns!
- Asta e! Mai trec zilele astea pe la tine.
- Cum vrei, fata mamii!
Emilia ieşi din camerã în grabã urmatã de cumnatã-sa şi tresãri când vãzu lumânãrile aprinse din holul de la intrare, dar nu zise nimic. O surprinse cã nu le vãzuse la sosire şi abia acum realizã cã şi în dormitor erau câteva pe noptierã.
Un fior rece o trecu pe şira spinãrii şi coborî iute scãrile Ajunse în stradã, iar când se apropie de piaţã, scoase telefonul din geantã şi sunã:
- Alo! Unde ziceai cã eşti? Lângã florãrie? Bine!
În câteva minute ajunse la florãria de la intrarea în piaţã, aşteptã, se uitã în sus şi în jos şi vãzând cã nu-şi gãseşte amicul, îl sunã continuând sã meargã, dar nu merse mult cã-l şi vãzu ieşind din piaţã cu telefonul la ureche.
- Te-am vãzut, zise ea, închizând telefonul şi îi fãcu semn cu mâna în momentul în care se întorsese cu faţa spre ea.
- Hai, mãi Emilia, cã m-ai speriat! Credeam cã mã pãcãleşti!
- Sssst! N-ai crezut nimic! îi puse ea mâna pe buze.
- Mã rog, fie cum vrei!
- No, de ce m-ai chemat?
- Ardeleanca mea!
- Hm! Eu-ardeleancã? Olteancã aprigã, vrei sã spui!
- Scuze! Nu ai venit din Timişoara, cã aşa am înţeles?
- Oi fi venit! Şi, mã rog, ce-ţi pasã de unde am venit?
- Bine, dar eu te iubesc!
- Iar începi?
- Pãi, dacã-mi placi?
- Ioane...
- Da, Ion mã cheamã, doar am fãcut cunoştinţã...
Dar Emilia continuã citatul din Creangã : â€ţ...dragi ţi-s fetele? Dragi! Dar tu lor? Şi ele mie!†Aşa şi cu tine acuma. Lovi-s-ar nu s-ar lovi!
- Nu înţeleg!
- Tot un drac. Spune-mi de ce m-ai chemat? Ce este aşa de urgent?
Pierzându-se în ochii ei, Ion exclamã din tot sufletul:
- Da...
- Ce da?
- Scoruşe!
- Ce-s alea?
- Ei, ce-s? Sã nu-mi spui cã n-ai auzit de ele?
- De auzit oi fi auzit, e drept, da’ nu le-am vãzut la culoare!
- Hai sã intrãm în piaţã şi le vezi îndatã!
- Fie!
- Poftim?
- Cum vrei! Unde sunt, cã mã grãbesc?
- Pãi aici, lângã florãrie.
Ion deschise uşa pieţei şi o lãsã pe ea sã intre întâi, apoi o conduse în partea dreaptã, unde se afla o tarabã cu fructe fel de fel.
- Uite, astea sunt! De la domnul cumpãr şi miere de 15 ani, cum ţi-am spus. Scoruşe am mâncat prima datã pe Cozia.
- Şi ce-i cu asta?
- Emi!
- Å¢i-am spus sã nu-mi mai zici Emi!
- Dar cum? Spune-mi tu cum! Îţi voi spune cum vrei, oricum!
- Mã rog... zise Emilia, apoi se adresã vânzãtorului:
- Daţi-mi o scoruşã, sã vãd cum este!
- Sunt foarte bune, da’ numai cele care par stricate sunt dulci, îi explicã Ion.
Vânzãtorul, vãdit surprins de aprecierea medicului, cãci Ion practicase medicina, zise:
- Eu nici nu le-aş fi adus la piaţã. Nevastã-mea zise sã fac o-ncercare!
Frumos! Încercare pe buzunarul meu, gândi Emilia, dar nu scoase grai.
- Pãi vedeţi!? Nici nu ştiţi cât de bune sunt pentru organism, zise Ion. Şi în special astea, care par stricate sunt cele mai bune. Daţi-mi una! Aşa! Aceea coaptã! Foarte bine!
O luã, o spãlã la robinetul cel mai apropiat şi i-o puse Emiliei pe limbã. Aceasta o mestecã, o înghiţi şi confirmã cã într-adevãr este dulce. Aşadar, Ion îl rugã pe vânzãtor sã-i aleagã din cele coapte. Fiindu-i client vechi, acesta se conformã.
- Dar sunt zdrobite, zise Elena.
- Dacã-ţi spun, astea sunt cele mai bune! Doar ai mâncat...
Luã apoi o scoruşã necoaptã, o spãlã la acelaşi robinet şi i-o aduse:
- Poftim! Guriţa mare! Aşa!
Emilia vãzu cã este cam acrişoarã, dar se gândi cã mixate, amestecate cu cele coapte şi cu puţinã miere vor fi numai bune.
Nerãbdãtor, Ion o întrebã:
- Cum este?
- Sã zicem cã merge!
- Aşadar, îţi place! Cumperi un Kg?
- Da!
- Ce mã bucur cã ne-am întâlnit!
- Poftim?
- Scuze, ai dreptate, suntem în public.
Se adresã apoi vânzãtorului:
- Cântãriţi-i, vã rog, un Kg!
Vânzãtorul le cântãri, Emilia plãti, iar apoi ieşirã din piaţã.
- Apropo, zise el, ştii cã sâmbãtã şi duminicã e Ziua recoltei?
- Am avut impresia cã a fost sãptãmâna trecutã.
- Şi eu la fel, dar am venit în scuar, era un specatacol, dar n-avea legãturã cu Ziua Recoltei.
- Pãi nu e la început de octombrie? Adicã, Întâi, doi, trei?
- Ba da, zise Ion, dar Întâi a picat luni.
- Ai dreptate! Acum îmi dau seama. Da’ totuşi, a fost ceva, cã am auzit muzica din bucãtãrie. Dacã stau aci, la doi paşi...
- Da, muzicã, antren, voie bunã, ca în fiecare week-end. Tu n-ai ieşit?
- Ba da, dar nu am venit în centru.
În acest timp, mergând, la un moment dat intrarã în gangul ce dãdea spre scuar, iar el exclamã emoţionat:
- Cum de nu ne-am cunoscut noi în tinereţe? Doamne, şi ai fost tot timpul peste drum de mine! Chiar, am vãzut o fatã cam de doisprezece ani pe balcon la tine într-o rochie cu bretele astã-varã.
- Ce fatã? Fata mea e în America.
- Şi totuşi, am vãzut-o.
- N-ai altã treabã decât sã te uiţi la balcoanele oamenilor? Acum îmi dau seama, eu am o rochie bleu cu bretele.
- Da, da! Înseamnã cã tu ai fost.
Aprins la faţã şi înflãcãrat, amicul începu sã recite ca un adolescent: â€ţLa geamul tãu ce strãlucea, / Priveam atât de des, / O lume toatã-nţelegea,/ Tu nu m-ai înţeles...â€
- Iar începi?
- Pãi dacã-mi placi! Hai, dã-mi un pupic! Numai unul!
- Ne vede lumea! Vrei sã apãrem în presã? Ei... Aha, acuma înţeleg. Intenţionat ai luat-o prin gang. Mãi, mãi, mãi!
El o sãrutã pe un obraz şi vru s-o sãrute şi pe celãlalt, dar ea nu-i permise.
- Vezi ce înseamnã sã-i dai nas lui Ivan? Å¢i se urcã pe divan.
- Dacã te iubesc!
- Nu am stabilit o datã cã am prieten?
- Uite, ce pãrere ai? Mergem la varã în Deltã. Îl cunosc pe Ivan Paţaikin! Iau şi caiacul. Ai zis cã şi bãiatul are acest hobby.
- Şi ce-are a face? Doar n-ai vrea sã mã urc şi eu în caiac? Nu mai am 20 de ani, sã fim serioşi!
- Da’ tu arãţi ca o adolescentã şi te iubesc aşa de mult!
Fãrã a se gândi la semnificaţia versurilor, Emilia îi rãspunde mecanic: â€ţAle tale doruri toate / Numai eu ştiu sã le-ascult!â€
- Vezi cã rezonezi cu mine?
- Nu te-ai prins?
- Nu.
- Atunci, las-o baltã!
- Mã rog, zise el, hai sã ne aşezãm pe o bancã! Numai dacã vrei şi tu, desigur, completã, ca un gentilom ce se afla.
- Facem o haltã? Ok!
Deşi deranjat oarecum de acest limbaj, se prefãcu a nu-l observa şi schimbã discuţia, întrebând-o:
- Da’ ţi-au plãcut scoruşele?
- Vãd eu acasã.
- Cum aşa? rãspunse el contrariat. Sã nu-mi spui cã numai de dragul meu le-ai cumpãrat?
- Te rog! Sã lãsãm lucrurile aşa cum sunt. De unde ştiu eu cã nu eşti în cârdãşie cu tarabagiul ãla? Doar ziceai cã ţi-e prieten.
- Da’ cum mi-aş permite sã te pãcãlesc tocmai pe tine, când îmi eşti atât de dragã? Asta-i bunã! Hai cã m-ai dat gata!
- Ne auzim la telefon, schimbã ea discuţia.
- Mai bine. Mãi, da’ ştii ce rãu îmi pare cã nu am vorbit mai demult cu tine. Chiar, cât timp este de când s-a schimbat conducerea la societate?
- Nu mai reţin exact. În 2014, parcã.
- Patru ani deci. Ei, cam pe-atunci am stat o datã lângã tine la o lansare de carte. Ce rãu îmi pare cã nu am intrat în vorbã atunci!
- Iar începi?
- Dacã te iubesc.
- Ce oi fi având eu aşa special, de vã bag în draci pe toţi nu ştiu?
- Cum adicã pe toţi?
- Doar nu crezi cã eşti primul cãruia i s-au aprins cãlcâiele?
- Aoleu! N-o fi cumva prea târziu?
- Pãi nu ţi-am spus?
- Eu ştiu... Am crezut cã ne vom înţelege cumva.
- Adicã? Nu pricep.
- Mã poţi iubi puţin?
- O iubire platonicã? Nici mãcar atât, deşi... Ştii ceva?
El o sorbi din ochi şi o întrerupse revenind la propunerea fãcutã:
- Nu, serios, mergi cu mine-n Deltã? Fãrã caiac, poftim!
- Caiac-necaiac, are importanţã?
- Are, cum sã n-aibã? rãspunse el. Una e sã te plimbi cu caiacul tãu, alta e sã mergi cu barca altora.
- Mergi, domnule, cu caiacul dumitale unde vrei! O ţii una şi bunã sã vin şi eu.
- Pãi, spune şi tu, ce farmec are sã merg de unul singur?
- Aşa este. Ai dreptate! Nici eu nu pot merge nicãieri, fiindcã sunt singurã.
- Şi atunci nu eşti de pãrere cã ar fi cazul sã fim împreunã?
- Te rog! Nu vezi cum ne priveşte lumea? Şi-apoi trebuie sã recunoaştem cã au început sã ne bârfeascã şi colegii de la societate.
- Te iei dupã gura lumii?
- Slobodã, n-o astupã nici pãmântu’, da’ pânã una-alta trãim printre oameni, da!?
Vrând sã schimbe discuţia, el îi propuse sã se mute la umbrã.
- Umbrã? Care umbrã? îl întrebã Emilia. Nu vezi cã au tãiat mândreţe de copaci, de-au chelit centrul pur şi simplu. Ne trebuie, vezi Doamne, spectacole în aer liber în fiecare weekend!
- Ei, în agora multe se pot petrece.
- Ce sã-ţi spun!? nu se lãsã ea mai prejos. Mã laşi? Demonstraţii, mitinguri? Îţi place ce-a ieşit în capitalã?
- În 10 august? Te rog, nu mã bãga în politicã!
- Doar nu vrei sã spui cã eşti apolitic!? La politicã şi la fotbal toatã lumea se pricepe.
- Eşti aşa dulce!
- Şi încã nu mã cunoşti!? Turcoaicã sunt dupã tatã, bulgãroaicã dupã mamã, m-am nãscut între olteni, am trãit printre bãnãţeni, iar acum, poftim, aici! Îţi dai seama ce-a ieşit?
- Ai umor.
- Şi încã ce omor! Mãcel!
- Îţi sorb cuvintele! Dacã ai ştii ce voce plãcutã ai! Şi un râs dumnezeiesc! Ai auzit ce melodie mi-a inspirat râsul tãu? Ai ascultat-o cu atenţie la telefon?
- Te rog! Hai sã coborâm cu picioarele pe pãmânt! Ce-ar putea face doi visãtori ca noi? Şi-apoi ce-o sã zicã soţia dumitale?
- Cum adicã? Ce soţie?
- Pãi cum?
- N-am fost şi nici nu sunt însurat.
- Haide cã îmi placi!
Ion atâta aştepta. Se agãţã de aceste cuvinte şi le considerã ca pornite din inimã. În culmea euforiei, exclamã:
- În sfârşit, ai rostit un mare adevãr.
- Te rog, nu-mi rãstãlmãci vorbele! Virgin la 70 de ani? Ha! Ha! Ha!
Câteva clipe Ion rãmase descumpãnit, neputând scoate grai, dar Emilia îl apostrofã ironic:
- Nu-ţi mai place râsul meu? Mai compune o melodie! Ha! Ha! Ha!
Nemaiputând îndura bãşcãlia, Ion se ridicã de pe bancã şi porni spre ieşirea din scuar, iar Emilia rãmase pe loc ştergându-şi lacrimile de râs. Pe Ion însã îl podidirã lacrimile de durere şi o luã ispre casã abia târându-şi picioarele şi bâjbâind ca prin ceaţã.
* SCORÚŞÄ‚, scoruşe, s. f. Fructul comestibil al scoruşului (sau al scoruşului de munte). â€" Din bg. skoruÅ¡a.
