Dacã n-ai fi când ochii se-nchid,
iar Şoaptele s-ar preface-n vise?
Daca visele ar naşte lumea cu ziduri înalte, porţi închise,
oare mi-ai deschide ochii?
Ai întreba unde e cheia ori ai închide şi tu ochii şi-ai lãsa inima s-o ia?
Şi daca, totuşi, ai pãtrunde în paradisul meu de vise,
ai vrea coşmarurile vii ori ai vrea visele ucise?
N-ai cãuta? Mi-ai simţi lipsa?
Oare m-ai striga pe nume?
Cât timp ţi-ar lua sã îţi dai seama cã-i un alt nume-n altã lume?
Dar oare tu cum te-ai numi?
Oare-ai mai fi cumva a mea?
Atâtea semne de-ntrebare...
Dar unde este întrebarea?
Şi dacã toamna ar veni, cu ploaie, frig şi vise moarte,
şi-apoi şi iarna te-ar lovi
si dorul greu ce ne desparte,
ai mai rãmâne ori ai pleca?
N-ai vrea sã-nduri, sã simţi cã doare?
Pânã la urmã, pentru ce?
Pentru o Şoaptã-ntâmplãtoare?
Dac-ai pleca din lumea mea,
i-ai mai deschide, oare, poarta?
I-ai spune lumii despre ea?
I-ai contura, poate, şi harta?
Şi dacã-ţi spun cã lumea asta
existã doar când ochii-mi sunt închişi,
oare te-ai incumeta,
oare-ai avea curaj sã rişti?
Sã rişti sã intri-n lumea mea atunci când inima nu va mai bate
şi sã mã cauţi ca nebuna, zi dupa zi, noapte de noapte,
sperând cã poate m-ai gãsi,
sã ne iubim numai în Şoapte...
