Astãzi, mamã, am decis sã-ţi scriu,
Deşi-mi pare cã timpul cel rãmas,
Nu-mi ajunge, totu-i prea târziu..
Sã privesc cum piere limba de la ceas.
Astãzi, mamã, mã uit în cãlimarã,
Cum se-adânceşte peniţa ca un val,
Ce trece precum vântul de afarã,
Iar tu obositã cu ochii de cristal,
Stai, şi mã priveşti pierdutã-n cãlimara..
Am auzit adesea, ma cauţi cu privirea,
Şi nu gãseşti nimic, ce rãu îmi pare..
Iţi simt , totuşi, cu ardoare fericirea
Ce nu mai este, când plângi de-a mea plecare..
Când nostalgia, te gãseşte supãratã,
Mi-amintesc de al tãu zâmbet cum schiţa câte-un greu dor..
Astãzi, pãrul tãu e alb, nu mai eşti de mult roşcatã,
Cum erai pe vremea când nu te mustra niciun fior..
Ţi-e dor de curtea plinã, cât de mult de enervai..
Cã-i mizerie, sau cât de des nu te-ascultam..
Dar acum eu mor de ziua, când tu iarãşi mai plângeai..
Si-mi pare rãu , a mea mamã, cât de rãu te enervam..
Mama mea, te rog nu plânge, c-am plecat de-acasa viu,
Iar acum, gãseşti sub umbra-mi o petalã de pelin,
Sã gaseşti la poarta noastrã, amãrâtul meu sicriu,
Şi privesti de parcã-acesta, chipul meu este strãin..
Mamã, o scrisoare-ţi las în urmã, si priveste al tau fiu,
Cum actor a devenit, sau scriitor fara succes,
Astãzi, mama, eu îţi scriu, nu mai e deloc târziu..
Sã te pierd în labirnitul negrului meu vers...
Mamã, o scrisoare-ţi las în urmã, iar în noaptea cea rãmas..
Sã priveşti cum fuge luna şi cum bolta se destramã,
Seara, merge-ntruna limba de la ceas,
Şi primeste a mea scrisoare în noaptea acesta de aramã
Bine ai venit, Daniel! Ziua de astazi este darul cel mai pretios! Asa ca, astazi public special pentru tine, Ingerul rasaritului de soare, o poezie care sta de mult in sertar si care a asteptat ziua de azi, Intai Martisor, ca sa ti-o dedic tie special!
