şi, uite-mã, uitã-mã, ţigarã,
al tãu anonim,
suntem în scrumierã fum ars,
şi-am uitat sã ne iubim,
legaţi de mâini, de ochi, de gurã,
ai fi vrut sã fim aripi prãbuşite
în cenzurã,
ce arde oraşul în scrumierã
aproape incerat
simt, vai, cum e sa simţi...
simt cum te contemplu
în aidome finale de toamnã,
acest lucru ce mai înseamna?
poate trişti ori entuziaşti
construim un templu,
unde ma vei saruta ca pe-o
floare bolnavã,
iar tu, suavã,
mã supui
lumii, ca pe-un prizonier condamnat
la moarte,
de mã iubeşti, ucide-mã! sau
sãrutã-mi scheletul,
ca sã-nfloreascã, cândva, într-un
trup...
de mã doreşti, jupoaie-mi pielea
sã te încãlzeascã, sã-ţi fiu
vrabie nemţeascã,
ai sã-ţi ascunzi tãcerea precum vremea îşi ascunde durerea
sub mascã...
uitã-mã, doar pentru o clipã, pentru
a înţelege cum e sã trãieşti fãrã de-o
aripã..
sau uite-mã, fiindcã simţisei îmi
era teamã sã nu cumvã sã te
doarã...
|
