n-aveam vise,
mi le ratam visând despre tine,
scriam despre osul existenţei
ca o piramidã fãrã de nisip,
atâta spirit zãcea în pom,
atingându-l, uitasem
sã mã nasc om.
voiam sã plouã
sã ningã,
sã fulgere,
dar nu voiam sã trãiesc o iubire
netrãitã
uitasem sã mã nasc vrabie
când am atins clipa zburând,
plîngi, te rog nu te zbate
şi precum drogul sã fii
bumerang şi sa-mi revii, oh,
revino-mi în plâns,
pentru cã a ruginit osul plânsului,
cum s-a prefãcut smaraldul
obrajilor tãi în nouri,
ai fi vrut sã-ţi fiu pe veci
şoaptã,
una fãrã de cuvinte,
doar strigãt, ecouri,
oh, ce intim, cât de intim ochii tãi
fac popas în sfera
carbonizatã a existenţei mele
miroase a albastru de tine
cum curcubeul îşi croieşte din gleznã
o nouã culoare,
în mine încã zac într-un scrin
bucãţi din sufletul tãu.
mai porţi câteodatã
de dor, aceeaşi cravatã,
uitasei,
oh, uitasei cã era crãpatã,
şi-ai simţit atunci, gâtul meu,
pieptul şi plãmânii
salveazã-mã de la absurd,
naufragiat în privirea privirii tale,
iubeşte-mã, sã nu cumva, oh,
sã nu cumvã sã devenim orbi,
si de ciudã norii, de ciudã, cã ne
iubim, plâng serafimi în mansardã, pe geamuri, iubim...
atâta de intim...
|
