lumea-i profund adâncitã la mine-n
palme,
scurgându-se în neantul degetelor
precum ploaia revãrsându-se
în lumina ochilor tãi...
crusta sufletului tãu e fantomaticã,
ce sã-i fac?
s-o respir, s-o simt cã pe-o adiere
tristã a unui anotimp ce sinucide
oameni în copaci?
Mai mult ca oricând simt cã am murit,
oasele-mi sunt dezosate în cufãr,
miroase a captivitate, albastru de
plumb,
ce uşurare! n-ai ştiut cã existenţa mã face sã sufar?
nici nu mã cunoşti poate..
sub piele, printre coaste, în adâncul autopsiei mele
se întrevedea trupul tãu,
dupã moarte, tu îmi eşti motiv şi ţel...
ca şi cum nicicând mai mult
n-ar fi putut sã fie..
douã inimi sterpe au aşteptat
destul ca sã moarã
pentru a reinvia intr-una singurã...
Sãrutul legaţi la ochi sau de buze e un act erotic inexplicabil?
dar întruparea cerului în vrabie,
ce spui despre alienarea veşniciei
pãsindu-ţi cadaveric cu glosa pe labie?
strãine decepţii...
nu m-au lãsat sã iubesc,
la ferestre lumea-i atat de micã,
precum o furnicã
ce zboarã,
afarã-i e frig şi-o sã moarã..
de aceea nu scriu despre naturã,
Paris, Viena sau eternul frunzelor,
pentru cã de fricã sã nu distrug
lumea,
îmi mutilez şifonierul..
nu-ţi face griji,
te-am pãstrat în glastra sufletului
meu...
poate cã aşa sunt artiştii...
mor prea devreme
şi obosiţi,
nãvãlesc în eternitatea neînsemnatã
a nimicului,
ori poate aşa sunt eu,
îngrãdit în şoapta gleznei tale,
şi-aşa-n vaier plumburiu
fãrã organe sau intelect,
îti sãrut ostatec
sinistru şi romantic
nesfârştul sfâşiat al fiinţei tale...
