te-ai decupat din mine ca o umbrã
ce pãşeşte în decllinul
oaselor
pe unde
printre frunze
ca un crater muribund
ce sãrutã negrul
acestui epilog
fã-mã timp
ori piatrã
în cãuşul inimii tale
şi astfel
vei simţi cum din talpe
îţi va creşte
lumea
precum aidoma unui atom
ce şchioapãtã
înfometat
în cripta
aripilor tale
te-ai amputat din mine lut
întâia oarã aşa te-am cunoscut
şi-ai fi ramãs etern
desprinsã-n corpul meu
de n-ai fi devenit
poem de infinit...
te-ai decupat din mine stea
şi-ai lãsat în urma ta
o dârã albã
de cer
şi în sfârşit
eram atât de
fericit
când ploua cu
serafimi
dar în luminã
zeificato
mi te-ai rupt de pe inimã
eucalipt
dor de tine frunze
şi pãsãri
timp de tine aer
şi pãmânt...
în cordul tãu mai rãsar
câteodatã
pescãruşi
iar mersul lor
neauzit seara
e ca o lunã
vãrsatã pe-o iarbã
tremurândã..
dragostea mea pentru tine e
rotundã
precum maceta ce se ridicã
pe vârful picioarelor
umblând desculţã
ca o meduzã
pe vrabia inimii mele..
te-am asamblat în sinea mea
ocean
şi dincolo de el un ţãrm
izbit de nori
visuri
veşnicii
izgonite-n corzi de demiurg...
te-ai decupat din mine nelumesc
un anotimp indus şi suspendat
în codrul ochilor tãi
m-am pietrificat
dacã aş fi ştiut
ce dor
acelaşi narcotic sonor
broaştele mâncând toamna din mine
de mult nu mai eram..
te-ai decupat foşnetul secundei
şi-n sfera coastelor tale
mã destram...
