imaginara mea fãpturã infinitã
cu ochii storşi din norii
astronomi,
din ce aluat mi te-ai fixat
pe gând?
din ce atomi
ţi-e inima
pe coaste
fremãtând
a vesnicii?
atâta secol
te-am adunat din poezii,
stihul meu aevea nemişcat
din ce surâs simbol mi te-ai fixat
pe pomi?
poate
aş fi fost o creangã pe care sã adormi
un vers sã-ţi fiu atunci în pãr ca sã mã ţii,
oprind în tihnã vanul -
dorinţa de-a trãi!
eu te-aş iubi de-aş mai putea
în coapsã
lumea-i cufundatã pe podea
sub jaluzele, sub perdea,
într-o aripã
tandem
ca sã-mi rãmâi imaginarul
meu poem...
de te-ai preface timp
mi-aş întinde osul împrejurul
ochilor tãi
sã te cuprind finit
de mânã
şi-n palme
existenţa mea
în spaţiu
se sfãrãmã
deplorabil,
şi curge neîncetat
sinistru
mizerabil,
sãrutul meu din care
te-ai fi nãscut
imaginar imbold
şi incomod
apusuri mi se frâng
pe-un nor
ciocnindu-se de zborul incolor
sfârşindu-se de dor,
amintirile te plâng!
când oasele din tine mi se strâng...
