şi norii-şi poartã-n umãr ghilotina
când caii torc în mine un pumnal,
iar oasele-mi sunt azi alcãtuite
din aripi stoarse-n vin de carnaval...
uliţa se strâmbã la atingeri
şi sãrutatul e un vechi demers,
precum un recital în vid de noapte
aşa se stinge viaţa într-un vers...
nu-i vina sorţii ce anost strãbate
gândul mort topit în vanul de Moet,
ci mã proclam învinuit de toate,
cãci m-am minţit atâta timp
cã sunt poet...
sentimental şi suferind am înţeles -
durerea fiind albastrul înnegrit,
cã viaţa mea-i absurd doar un regret,
sfârşind acelaşi animal minţit..
ori poate mã jucam involuntar
de-a visul plâns de un copil infam
şi aripile-i sunt tãiate şi-aruncate
în glastra moartã-n ciobul de la geam...
şi dacã-aş îndrazi sã-ndur iubirea
pe care n-am trait-o decât hoinar,
aş vrea s-o simt cum ştiu eu tinereţea
sã-i fiu amant ori neant imaginar...
sau înhumat de majorat în pleoape de sihastrii,
sã fiu amintit ca un nimic spânzurat de aştrii...
dar condamnat sã-ţi fiu atunci
amarnic policrom,
şi vieţii tale sã mã declam
veşnic majordom..
