nu pot sã ajung la inima ta
cu acest poem inutil
pe care nu-l vei citi
în veci
nu am voie sã parcurg iadul spre
buzele tale înfrânte
precum corzile spaţiale
desfunzite sunt
de stele,
de-o clipã simt cum oasele mã
pãrãsesc,
orele mã inundã
în craterul pleoapelor tale îmi
ascund viaţa,
doar o inimã, una singurã,
mai bate
precum un clopot surd
sau o ghilotinã fãrã lamã,
un cer plin de pãsãri leşinând...
asupra coapsei tale
luna disturbã
lumina
ca o umbrã
ce freamãtã-ntre coaste,
iar timpul se sparge în ochii tãi
onix
precum seara
se-ntrupeazã-n
pãrul tãu,
aşa mi-s gleznele sudate de asfalt
când te privesc
secundele aleargã printre venele gleznelor,
iar eu mã rog la tine
sã-mi şopteşti
cã exist...
