te-am sechestrat într-un poem
iar eu m-am ascuns
în spatele
cuvintelor
în cripta oaselor tale
ca într-un habitat
fãrã oxigen
mã degradez în surâsul
sternului tãu
încet
precum o razã a vieţii
se prelinge
asupra unui tic-tac
amorf
mã doare strofa
în care te-ai nãscut
încât
s-au spart versurile
de stratosfera
celor douã clavicule
de care mã spânzur
fericit
cã ai fost pãrtaşa
acestei sinucideri
fericit
cã te-ai sfãrmat
în carcasa
ochilor mei
vameşi
în trupul tãu
naufragiaza
decadent
edenul pe o partiturã
infimã de caiac
iar eu te strâng
între pleoape
ca pe o lacrimã
ce fãrâmã graniţa
obrazului cu buzele
ca pe o primãvarã
gata sã erupã
din aripa unei flori
ca pe un ultim rãsãrit
pe o luntre degradatã
te strâng între pleoape
în scheletul
irisului meu spart
te strâng
precum se ghemuiesc
stalactitele
într-o
degradatã peşterã africanã
m-ai clasutrat în oftatul
deleter
al unei octave
în carnea unei secunde
în craniul
desfrunzit
al
sângelui meu
te dizolvi
şi mã iubeşti
platonic de romantic
mã
sugrumi
în omoplaţi
precum
învelişul unei palme
se topeşte la atingerea
unui obraz
te spanzuri de strofele mele
şi-apoi
mã strângi între
clavicule
precum un geamãt
este sechestrat
în vârtejul unei dureri
nesfârşite
