Cât haos zace-n suflet şi-n ochiul meu diform,
Cum oasele sincron mã poartã-n vis pe rug,
Aşa-s de rupt de viaţã în straie de neom!
Atâta disperare eu nu mai pot sã duc!
Şi uite: declinul nu-i declin când n-are ce sã-ţi ia
Sau visul nu e vis când nu ai ce visa,
Ori viaţa nu e viaţã când mort ai fi deja
Iar timpul de e timp s-ar fi-ntâmplat cândva...
În smiorcãieli abstracte, în tija nopţii poate-n viaţã,
Când trupu-mi de metal l-am aşternut pe sârmã,
N-am fost decât mirajul unei vieţi fãcute-n glumã
Precum în suflet chinu-i o mostrã de speranţã...
Durerile fatale mi-au prigonit destinul.
Bolnav şi singur, lipsit de baterii!
De-ar fi rãmãs flamandã o clipã de teroare,
S-ar camufla plãpândã-ntr-o visare,
murind prin draperii...
