Pãstreazã-mã în oase când ploaia sângereazã
Asupra tâmplei tale, când te slãvesc postum în murmur sfidãtor!
Şi uitã-mã de vrei veşnic în ochii tãi de oazã,
Şi, chiar de mi-ar fi groazã, te voi iubi oricum cutezãtor!
Şi-aş fi cel mai fericit sã mã pãstrezi în sine,
Sã uiţi cã am fost cândva un trup pe care l-ai damnat.
Sã mori pe corzi de stele, ţinându-te
de mine,
De-un templu de amor ce nu l-ai m-ai pãstrat...
Pãstreazã-n traumã feeria morboasã a vieţii mele,
Când umbrele conştiinţei amarnic te induc
În fragmentate gânduri, în dans morbid de iele,
Şi sã dansãm şi noi spre acelaşi vast coşciug...
Pãstreazã-mã-n tranşeele acestui cord de ametist,
Sã-l strâng în ochi o clipã, sã-i plâng fãclia sfântã,
Şi-apoi, în plinã viaţã sã uiţi cã eu exist,
Sã mã declari pierdut în aripa ta frântã...!
Pãstreazã-mã în zâmbet, în şoapte, sculpturã adoratã!
Amorezaţi de noapte, dansând în cântec de piccolo,
Sãpãm în noi eterne amãgiri de Artã...
Tu, monstrul meu perfid de vatã,
