Întotdeauna eu am fost de vinã
Când umbra mi-am strivit-o sub bocanc
Sau când scuipam amarnic din vitrinã
Oamenii ce mã priveau stricat.
În goana morţii rãtãceam precum
Un clovn ţinut în lesã de granit.
Niciodatã eu nu am fost iubit,
Şi tot în trecere
ei mã numeau nebun...
Tot vina mea a fost când nu puteam zâmbi
Sau când tristeţea mã nãruia fatal,
Dar ei mã huiduiau în fiecare zi
Şi mã loveau cu pietre din canal...
Eu tot zâmbeam
şi tot zambeamÂ
la Ei
cãci rolul meu era sã-i bucur în final
dar nu puteam
când sãbii de metal
se-aproiau tardiv spre carnea mea
şi-atunci mã întrebam: E oare vina lor?sau poate e a mea?
şi nu ştiam ce sã rãspund
mã adânceam tot mai profund
în insomnii
sau chiar beţii
mã şi drogam
cu opiu
cu cancer
şi cu cocainã
ştiind confuz cã totul mi se întâmplã
fiindcã sunt de vinã
nicidecum nu consideram
cã aş putea fi victimã
sau cã într-o zi ca oricare alta
- tristã -
m-aş putea pierde fãrã de viaţã
în batistã
din cauza unui accidental
stupefiant
dar ei nu încetau sã râdã
de mine
şi nu pentru cã în acest mediocru carnaval
aş fi fost un bun
comediant
ci pentru cã ruine curgeau
din machiajul meu
şi
zâmbetul acesta deformat
îi hipnotiza
ei se holbau
pentru întâia oarã speriaţi
şi simţeam cã aş putea conta
cu-adevarat
dar când am devenit
atât de fericit?
mi-am devenit strãin
uit cã lacrimile
mi-au asuprit
în ochi
venin
cã am fost bufon
şi cã m-aţi obligat
sã-mi ard haina
de om
şi ce-i un zâmbet forţat
când aripile unui vis
se prãbuşesc
pe un chip ingrat?
ce-i un cer invadat
de meteoriţi
mocniţi
într-un nor demodat?
ce-i un crâng frânt
fãrã stele ori nori
sau ce-i un plâns
fãrã mãşti sau actori?
speranţele toate-n pustiu mi se strâng
şi dezarmat
sfâşiat
terminat
declar cã m-aţi învãţat prin durere
sã plâng...
E vina lor când oasele-mi scrâşneau
pe asfalt
şi miroseau
a cianurã
când sângele-mi ardea pe gurã
sau când din mulţimea densã
scãpasem din lesã
precum o haitã de lupi
dintr-o cuşcã în miniaturã
ce spectacol a urmat când v-am ucis
pe toţi
ce delir
ce foşnet
ambiguu
de sânge
