La început … pământul era pustiu și
gol... (Facerea ) . Nimicul zăcea-n
agonie, / când singur plutea-n întuneric şi
dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ " Să fie
lumină !" ( Lumina, vol. Poemele luminii) .
Și odată, minune ! O explozie de căldură
sănătoasă… (Luntrea lui Caron) spintecă
infinitul-întuneric și după o călătorie de
miliarde de ani lumină se făcu o mare, … un
vifor nebun … (Lumina, vol. Poemele
luminii ) , ce năvăli cu putere în mintea
și spiritul meu. Acum, ființa-mi cade
răpusă de Misterioasa Forță care mă
îngroapă în vălul de nepătruns (Veșnicul,
vol. Poemele luminii ) ce ascunde veșnicul
în beznă (Veșnicul, vol. Poemele
luminii ) , Veșnic pe care nedumerit îl
caut dibuind prin întuneric (Veșnicul, vol.
Poemele luminii) . În bezna nopții nu
zăresc decât luminițele trenului ce mă
poartă spre Veșnicie,. Mă simt biruit de
peisaj (Luntrea lui Caron ) . Munții
luminați pe ici pe acolo, de farurile
locomotivei, pădurile, prăpăstiile fac un
straniu peisaj… Se pare că apa o ia în
valuri spumegânde în sus. … Elementele par
a-și trăda legea dintotdeauna. Apa se
învolbura și urcă în sus ! Și trenul acesta
negru coboară totuși … în Hades !... (
Luntrea lui Caron) . Simt un fior
străbătându-mi trupul întocmai ca și cum
mâni reci/ mi s-ar juca în păr cu degete
de gheață ( Fiorul, vol. Poemele luminii )
în timp ce un glas necuoscut îmi șoptește:
Sufletul tău se desprinde de trup, lumina
se învârte… Gândul tău zboară, trupul tău
cade ca o haină care te-a strâns și mult te-
a durut … (Meșterul Manole – Găman) .
Speriat, mă întreb: E moartea-atunci la
capătâiul meu ?/ Și în lumina lunii/ îmi
numără ea oare firele cărunte? (Fiorul,
vol. Poemele luminii) . O clipă ! Trenul
opri brusc. Undeva în depărtare pe malul
apei văzui o siluetă. Imagine brodnicului
care lucrează cu o lopată-vâslă, călăuzindu-
și temeiul de-a lungul unei sârme întinse
de la un țărm la celălalat, s-a transformat
(Luntrea lui Caron) în sufletul meu în
cursul anilor într-o imagine plină de
semnificații … (Luntrea lui Caron) . Brodul
era aluzia făcută la luntrea lui Caron, în
care umbrele trec pe tărâmul veții de
dincolo de împărăția morții… ( Luntrea lui
Caron,) . Îmi amintesc că într-una din zile
am întâlnit o fetiță de doisprezece ani pe
nume Leila. Ea îmi dădu unele informații
despre viața pe care o duceau părinții ei: -
Umbli la liceu ?/ - Da / - Ce face
tăticu ? / - Face pe brodnicul … / - Și
mămica ? / Face poezii… Poezia e ca un fel
de brod. Tăticu-tău trece oamenii de pe un
țărm pe altul, lucru foarte omenesc și
folositor, mămică-ta vrea să ne treacă
dintr-o lume în altă lume, lucru mai puțin
folositor, dar aproape ceresc … (Luntrea
lui Caron ) . Privesc la călătorii adunați
la brod cum își dispută întâietate în
ființa (Luntrea lui Caron) brodnicului,
însă acesta știe să dozeze aceste suflete
după necesitățile de moment cu mai mare
iscusință și meșteșug chiar decât un actor …
(Luntrea lui Caron ) . Curând avea să sune
îmbarcarea. Da ! Ziua din urmă. Omule, e
adevărat: / din tot ce-a fost,/ nimic nu s-
a schimbat,/ Rotește sus același cer,/ se-
ntinde jos același pământ, / Dar un cântec
s-a iscat în larg,/ mare și tainic, în
larg./ S-ar zice că sicriile s-au desfăcut
în adânc/ și din ele au zburat/ nenumărate
ciocârlii spre cer./ Omule, ziua de-apoi/ e
ca orice altă zi./ Îndoaie-ți genunchii,/
frânge-ți mâinile,/ deschide ochii și miră-
te./ Omule, ți-aș spune mai mult,/ dar e-n
zadar-/ și-afară de-aceea stele răsar/ și-
mi fac semn să tac/ și-mi fac semn să tac.
( Taina inițiatului, vol. În marea
trecere ) . Pășesc ușor spre țărmul scăldat
de apele reci ale Mureșului. Chipul
luntrașului mă întâmpină zâmbitor. Mă uit
în jur și-mi dau seama cât de pitorească
din cale-afară devine așezarea prin brodul
arhaic ce face legătura mișcătoare între
cele două maluri ale Mureșului… Și brodul e
lucrativ. Cu câștigul după el s-ar putea
întreține o familie patriarhală … (Luntrea
lui Caron ) . Acum sunt alături de atâtea
suflete și totuși mă simt atât de singur,
că de mult uitat-am să mai fac deosebirea /
între mine și-ntre lucruri… Singurătatea
spălăcește-aceste margini/ și, împletindu-
se cu taina lor, te pierzi în stâncă/ și te
scurgi în unde și-n pământ./ …/ Aud un glas
de mierlă zgomotoasă;/ E Dumnezeu ?...
Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa:/
îl întrupezi în floare și-l ridici în
palme,/ îl prefaci în gând și-l tăinuiești
în suflet,/ îl asemeni c-un izvor și-l lași
să curgă lin/ peste picioare, îl prefaci în
soare și-l aduni cu ochii,/ îl închipui om
și-l rogi să vie-n sat,/ unde așteaptă
toate visurile omenești./ Arunci grăunțe
între brazde și zici: " Din ele crește
Dumnezeu "/ …/ "Fiecare e copilul lui-/ și
fiecare îl purtăm de mână "/ Căci nu ești
tu Dumnezeire, nențelesul orb,/ ce-și
pipăie cărarea printre spini ?/ Nu știi
nici tu de unde vii și unde mergi./ Ești
chinuitul gând strivit în gol./ Te zbuciumi
veșnic dibuind/ să faci minuni cum n-au mai
fost,/ dar brațele nu-ți sunt așa de tari/
precum visul de înalt./ Atât de des tu cazi
înfrânt / și nici nu bănuiești furtuna de
lumină ce-ai creat-o./ Mă strigi?/ Mă
chemi?/ Din fundul unei mări ?/ Tulburătoru-
ți chiot vine, vine./ Iată, sunt făptura
ta, și-aici sunt ochii mei; îi vrei ?/ Nu
suntem oare ca fără silă/ să luăm pe micii
noștri umeri/ soarta ta, puternicule Orb ?/
Tăcutule, tristule:/ noi mântuitorii tăi/
noi sălbaticii copii… (Zamolxe / mister
păgân – Zamolxe ) . Privesc în zare . Pare
o zi splendită de o seninătate metalică. (
Luntrea lui Caron ) . Simt cum fiecare
mișcare, fiecare respirație a luntrașului
mă trage tot mai mult spre Imensa
Splendoare. Sub această vrajă ca un eretic
stau pe gânduri și mă întreb: " De unde-și
are raiul-/ lumina ?- Știu: Îl luminează
iadul/ cu flăcările lui ! ( Lumina raiului,
vol. În marea trecere ) . Doamne, ce
strălucire aici … ! ( Zamolxe / mister
păgân – Întâiul ) . Chipuri angelice
sclipesc în jur aducând slavă Marelui Orb:
Slavă tibiè, Gòspodi, slavă tibiè ! (
Zamolxe / mister păgân – Găman ) . Îmi dau
seama că în curând voi ajunge la capătul
acestei călătorii, că voi fi lumină în
lumină. Întâlnirea cu Marea Taină, apoi
contopirea cu ea... Ce straniu ! Din nou,
pentru o clipă, Lucian Blaga e mut ca o
lebădă./ În patria sa/ zăpada făpturii ține
loc de cuvânt… (Autoportret, vol.
Nebănuitele trepte ) și atâta liniște-i în
jur … ( Liniște, vol. Poemele luminii ) .
Finalul acesta mă duce cu gândul la
începuturile mele care au stat tot sub
semnul unei fabuloase absențe a cuvântului.
Urmele acelei tăceri inițile le caut însă
în zadar în amintire … (Hronicul și
cântecul vârstelor) . Acum, sunt fericit !
Sunt cu Marele Orb. Îl duc de mână prin
păduri…/ Din când în când ne odihnim în
drum …/ Zic: Tată mersul sorilor e bun./ El
tace- pentru că-i frică de cuvinte./ El
tace- fiindcă orice vorbă la el se schimbă-
n faptă…/ Sub frunze nalte mergem mai
departe, tot mai departe… ( De mână cu
Marele Orb, vol. În marea trecere ) .
Bibliografie:
1. Lucian Blaga, Poezii, Editura
Eminescu, 1988
2. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron,
Editura Humanitas, 2006
3. Lucian Blaga, Teatru, Editura
Minerva, 1970
4. Lucian Blaga, Hronicul si cantecul
varstelor, Editura Eminescu, 1973
|
