Cu pãrul nins de brumã,
cu vechile inele pe degete,
te aşteptam la uşa cea mare, de cristal.
Pendula, cu limba legatã în cîrpe, bãtea ora,
dînd ocol spaţiului tãcut şi vast al salonului violet,
întorcîndu-se în colţul ei profetic,
acoperit de iederã şi caprifoi.
Înaintea ta apãrea calul metafizic citind ziarul,
fornãind din cînd în cînd a preocupare.
Mergea ridicat pe copitele din argilã roşie,
avea spume ca nişte perle la colţurile botului;
îl trãgeam de coadã, bãtrînul paznic se îneca, rîzînd,
cu bucãţi de bananã (molfãia tot timpul din acest fruct,
era un obicei de-al lui),
“Bouleâ€, îmi striga revoltat calul întorcîndu-şi capul,
“n-ai s-o mai vezi pe iubita ta, îţi promit!
Acum nici nu vine, s-a închis cu cheia,
face baie în lapte, se unge cu miere,
iar cheia am înghiţit-o eu, aşa cã omoarã-mã dacã poţi!â€.
Îmi doream întotdeauna sã-i trag o înjurãturã serioasã,
de mamã sau de tatã, şi lui, şi paznicului aceluia imbecil
şi molfãitor, dar se lãsa întotdeauna seara,
din afara uriaşelor ferestre începeau sã se audã
animalele nopţii,
tabloul tãu, luminat de razele lunii, trebuia sã-şi facã
rondul în linişte pe roţile lui de onix,
iar aceastã ordine a lucrurilor nu putea fi tulburatã
în nici un fel.
|
