Mai cresc copacii singuri, într-un imperiu-al foamei,
nu bãnuieşte nimeni sfîrşitul melodramei,
pe creştetele noastre se plimbã pescãruşii,
joacã şeptic prin turnuri de rendez-vous supuşii.
Acum sã-ţi tai urechea cu un cuţit de sare
şi sã donezi, blînd, sînge într-un hamac, la mare,
cãci plimbã doi inspectori servietele de piele,
şi parcã dã o streche prin cîrduri reci, de iele.
Halal de mîntuirea cu vodkã ordinarã,
un tren îşi carã umbra ca fumul printr-o garã,
nu-s vremuri de zaverã, nu-i rost de-o bubuialã,
pe-o bancã-n parc ia masa chiar cîntãreaţa chealã.
Şi-n dulcea agonie, iar ne mai trece-o viaţã,
un înger blond, cu tîrnul, mai dã suav prin piaţã;
e joi, melancolia se duce sã se culce,
în timp ce noi vom şterge-o prin cronici de Neculce.
|
