Şi, iatã, vine toamna, mi se deschide rana,
noroi, nãmol aduceţi, nişte chirpici aseptic,
e vremea cînd şi urşii îşi recicleazã blana,
cãci bate gongu-n tobe strãmoşul epileptic.
Iubito-ţi cînt din frunzã, doinesc melancolie
ca unul care n-are o ocupaţie clarã,
cîte un os mã doare cobind a veşnicie,
pe cer cocori se-nşirã precum guvizi pe-o sfoarã.
Sã vinã marinarii în saci cu blînda mare,
coboarã ţapinarii cu fapte probatorii,
s-au lefterit haiducii, tot fac comerţ cu sare
şi nişte suveniruri la buza trecãtorii.
N-am bãnuit norocul sã jeluie ca lupii
(în vraiştea generalã cam totul e posibil),
şi viaţa îşi bea borşul, şi moartea linge stupii,
îşi scoate trist bandajul chiar Omul invizibil.
Statui de bulz şi cearã dospind a nemurire,
prin care dorm soldaţii în lunga lor vacanţã,
bãtrînii popi şi-n vise cîntînd a pomenire
şi cîini lãtrînd homeric, cu ochii de faianţã…
Tablou de haltã veche, ‒ sã fluierãm, e voie,
democraţia ciorii tot zornãie din lanţuri
şi-o sã trozneascã sapa ori marţi, ori într-o joie,
deci, roagã-te la stele sã nu ajungi prin şanţuri.
Acel ocean de frunze, cu hula-i ruginie,
se tot presimte-n soare, în vara pe sfîrşite,
cînd caii rup la hãţuri zburînd înspre pustie,
cînd mirii trag oblonul, sã-nmoaie vechi ursite.
Un ban, o ciorbã caldã, şi-apoi brotaci şi noapte,
guzganii prin vagoane silabisesc cereale,
doar tu, amantã oarbã, cutremuratã-n şoapte,
mai bîntui la apusuri spre toamne boreale.
|
