Chiar dacã este toamnã şi mã rãstorn cu viaţa
ÈŠn anotimpul umbrei de abur şi suspin,
Tu nu pleca departe, a ruginit verdeaţa
Şi vreau sã-ţi trec cu-o frunzã uscatã prin destin.
Sã-ţi spun cã, iatã, noaptea se lasã mai devreme,
Cã undeva, departe, un tren a fluierat,
Cã poate-ncep de-acuma sã-ţi scriu nişte poeme
De brun-roşcat şi ploaie, de ramuri ce se zbat.
Tu aminteşte-ţi numai cã mai avem urgenţe,
Cã am rãmas copiii acelui vis de foc,
Mai sînt încã în stare sã mã îmbrac în zdrenţe
Şi sã-ţi ghicesc la uşã, de spaimã şi noroc.
Iubito, picã frunza ca semn de încheiere,
Noi doi hai sã ne facem cã ne-am nãscut acum,
Sã ne atingem tandru, zvîcnind peste cãdere
Ca nişte stropi anarhici ce vindecã un scrum.
Şi te-aş zidi-n copacii care mai gem de vînturi,
Ca-n nu ştiu ce baladã, cu nu ştiu ce final,
Sã nu mai fugi din toamna sositã pe pãmînturi,
Sã mã închid pe urmã, şi eu, în trunchi, fatal.
Anunţã-mã de-o stradã, anunţã-mã de-o soartã,
Pot sã-ţi aduc şi apã şi frunze într-un plic ‒
Ca un sãrut de boalã, ce ţipã şi se iartã,
Ca o îmbrãţişare cumplitã, de nimic.
|
