Douã frunze sîntem, încã vii,
Ce uscate cãzut-au prin lume
Din copaci clãtinîndu-şi pustii
Soarta lor fãrã scrîşnet şi nume.
Ne-am desprins de pe crengi fãrã rost,
Nici nu ştim de ce plouã sau ninge,
Cînd rãmas-am doar frunze ce-am fost,
Cînd în suflete verde se stinge.
Primprejur ne e ceaţã şi vînt,
Şi începe şi frigul sã vinã,
Nu ştim unde-am ajuns pe pãmînt,
Ne prefacem cu-ncetul în tinã.
Vor veni poate oameni sãraci,
Sã ne-adune cu mîini zgribulite,
Bucuroşi, sã ne-afunde în saci,
Pentr-un foc în odãi ne-ncãlzite.
Şi vom arde de tot amîndoi ‒
Flãcãri ultime, dînd fericire
Celor care, chiar plini de nevoi,
Cuteza-vor, flãmînzi, spre iubire.
Douã frunze, pe strãzi aşteptînd
ÈŠn molaticul somn nişte vise
Şi pe ele pantofii cãlcînd
A poveste cu taine nescrise.
Douã frunze, ce nici nu mai ştiu
Sã se cheme în ultima clipã,
Douã aripi, plutind ruginiu
Spre un semn vegetal de risipã.
|
