Simt cã se-apropie vara, o simt în amintirea
Celui pierdut prin frunze şi rãstignit sub ploi,
Cînd cenuşia toamnã mã scufunda-n iubirea
Unui destin de ranã, lucrînd în amîndoi.
O ruginie spaimã în arşiţe confuze,
Pe trupu-mi tot leşia, fierbînd, se va lãsa,
Nenumãrate zile de foc vin sã acuze
Rãcoarea milenarã din sufletu-mi de nea.
Isterice incendii şi plumb topit prin clipe…
Voi deveni o baltã cu apã, stuf şi peşti
Cînd frunza din octombrie în iulie o sã ţipe
A putregai şi-a lacrimi, prin visele lumeşti.
Şi-o sã-mi revii zadarnic, la patruzeci de grade,
În cîte-o-nchipuire, de cîte-un somn furat,
Şi-am sã te rog revino cînd frunze-or sã mã prade,
Ca o salvare veche, dintr-un tomnatec pat.
M-a pãrãsit un munte, nu mã mai ştie rîul,
N-am nicidecum scãpare, rãmîn aici topit,
Sã-mi amintesc de tine cînd se va coace grîul,
Cînd pãsãri, în luminã, pe veci s-or fi zidit.
Şi, totuşi, vine vara, şi-o secetã solarã
Presimt cum mi se lasã în fiece atom,
Ca neatinsa creangã mã scutur de povarã
Şi mã transform în ploaie şi-n umbra unui pom.
(Din volumul “În orice caz, trãimâ€
Autor: Dragoş Niculescu)
|
