Din zidul ãsta, Doamne, îmi plînge tinereţea
cã nu i-am dat sã sugã nici lapte, nici desfrîu,
şi-am vãruit cu smoalã, pe cãrãmizi, blîndeţea,
şi-am colindat anarhic, cu spice mari de grîu.
Chiar haina mi-am purtat-o pe umerii-mi de zestre
zvîrlind cu-n bici, nãpraznic, prin soartã şi prin glod,
cînd poteri de strînsurã mã cãutau pedestre
şi prunii, parcã-n ciudã, tot picurau din rod.
Apoi mi-am luat lumina, ca omul, din jãratic
şi-am început sã fluier pe maluri a pustiu,
închipuindu-mi hoitul, umil şi muieratic,
adãpostind şuvoiul de sînge razachiu.
Mi-s mîinile acuma bolnave de-ntuneric,
prin osul meu trec peşteri pe poante de-mprumut,
însã rãmas-am, Doamne, copilul cel eteric,
care-şi mai face-n tainã cafeaua din nãut.
Iar de mai şterg podele cu albi bureţi de lunã,
iar de-n triaj m-aşteaptã amante la şeptic,
e fiindcã în amurguri spun ierbii noapte-bunã
şi-ndrãgostit de-o scoicã, încep un vals peltic.
(Din volumul “Darwin, îmblînzitorul de iepuriâ€
Autor: Dragoş Niculescu)
|
